Povestea zmeului ce se credea Împărat
(Apcalipsa cap. 12, 13 si 19)

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi fost… ce bine ar fi fost… A fost o dată un zmeu. La viaţa lui fusese frumos din cale-afară dar, nu se ştie cum, a devenit urât din cale-înăuntru: balauros şi şerpos. Urât rău. Şi rău de-i întrecea urâţenia. Monstrul din provestea “Frumoasa şi Bestia” avea cel puţin o inimă bună. Dar arătarea pe care încerc să o descriu aici, era monstruozi-răutatea personificată. Avea şapte capete, zece coarne, coadă “mătură de stele” şi tot arsenalul necesar ca să te înfioare doar auzindu-i descrierea celor doi martori care i-au făcut portretul-robot. Dacă aveai neşansa să te întâlneşti cu hidoşenia asta, te… te… nici nu îndrăznesc să spun ce te putea paşte. În nici un caz o turmă de miei. Şi cum nu era de ajuns că avea coarne în proporţie de 10 la 7, şi-a mai tras şi un rând de coroane împărăteşti peste ele; vorba proverbului, “nebunul până nu e şi fudul, nu este nebun destul”. Auzi, coarne cu coroane de împărat pe ele! Probabil în locul unei tichii de mărgăritar. Îşi schimbase şerpeşte numele ca să pară “domnesc”: din balaur în “BaalAur”.
Balaurul ăsta avea doi urmaşi, evident după chipul şi asemănarea lui. Cel dintâi semăna leit, adică zmeit cu el. Şi spun aşa nu doar pentru că avea gură de leu ca taică-său dar mai avea şi alte elemente care-l făceau să aducă a mutant. Încrucişare între leopard, urs şi leu. Păi şi muma pădurii, ocupată să cureţe terenul de copii fugiţi de-acasă, dacă s-ar fi întâlnit cu arătarea prin preumblările ei “ecologice” la mijloc de codru des, ar fi leşinat de groază, aşa de hidos copil avea balaurul. Pe deasupra, juniorul mai căpătase şi o rană urâtă la unul dintre capete; îşi găsise şi el naşul într-o împrejurare, la dragoniada cu numărul de cod 1798. Din acest motiv îşi ţinea capul acesta ceva mai în spatele celorlalte, aşa, ca să nu se prindă cei ce au habar de istorie, de unde-i vine cicatricea. Şi toţi se mirau ce bine se ţine în ciuda întâmplării cu pricina.
În şcoală, progenitura balaurului era spaima tuturor celorlalţi copii normali. Plus de asta mai vorbea şi foarte urât. Nici nu avea 42 de luni şi blestema de-ţi ţiuiau urechile. Nu era genul de copil pe care cineva şi l-ar dori dar balaurului îi plăcea pentru că-i semăna. Şi pentru că îl crescuse şi-l educase exact aşa cum dorise. Toţi tremurau de frică înaintea fiarei ăsteia. Şi se dădeau cu binişorul pe lângă ea, ştiind că că va primi toată puterea şi atribuţiunile balaurului-tată, ca moştenitor de fapt şi de nedrept. Că de drept nu se putea deoarece împărăţia era a Fiului Împăratului cel bun.
Al doilea fiu al balaurului părea mai altfel. Nu avea mai mult de un singur cap. Dar şi ăsta cu două coarne crescute frontal: deh, genetica. Iar coarnele nu păreau a fi nici de cerb, rămuroase şi nici de rinocer, viguroase ci corniţe ca de miel. Mai mult o fandoseală faţă de ale fratelui… Când tăcea, nici nu-ţi dădeai seama că e sămânţă de balaur, zmeu şi fiu de zmeu. Dar când dădea să vorbească, deschidea o gură maaare şi urla brontozauriceşte întocmai ca părintele lui. Brrrr…. Te luau fiorii. Mic şi rău, fiul ăsta. Şi avea două fixuri.
În primul rând, se credea profet. Începuse cu scamatorii ieftine prin biserici harismatice: vindecări televizate în direct, vorbiri în limbi extraterestre, tragerea sforilor electorale pe la congrese şi întruniri ecumenice pentru alegerea în posturile cheie a simpatizanţilor fratelui mai mare. După care se specializase în incedii la comandă venite de undeva de sus. Ei, nu foarte de sus, dar asta lăsa el să se vadă… Tata îl ajuta întotdeauna ţinându-i de şase de câte ori avea nevoie de asemenea oxidări exoterme la ore de maximă audienţă.
Al doilea fix era acela că se credea a fi mare artist. Ceva în genul lui Nero: şi cu focul şi cu arta…Dar nu se dădea poet precum antemergătorul lui roman într-ale nebuniei, ci artist plastic. Mai precis făcător de icoane. Şi-a bătut singurul cap cu cele două coarne, de la Ronald Reagan încoace timp de câteva mandate prezidenţiale, să găsească un model potrivit pentru icoana-capodoperă la care lucra în ascuns, iar în cele din urmă şi-a dat seama că frate-său era ceea ce-i trebuia.
Ajunşi în acest punct, trebuie să lămurim ceva. În mod normal ar fi trebuit să fie o rivalitate între cei doi fraţi ai balaurului, precum în mai toate poveştile şi povestirile cu fraţi. Iosif, David, ba chiar imaginarii Greuceanu şi Prâslea cel Voinic, ne stau mărturie în acest sens. Dar aici nici pomeneală de rivalitate sau de exemplu în care fratele cel mic se dovedeşte mai inteligent decât cel mare şi singurul în stare să salveze situaţia. În povestea aceasta, fratele mai mic şi cu mai puţine coarne, îl admiră pe cel mai mare. Aşa se face că, sub directa îndrumare a Şerpeniei sale, tatăl lor, mezinul se apucă să meşterească o icoană făcătoare de minuni avându-l ca model pe frate-său. Că doar avea capete mai multe, mândre şi cornute… şi încoronate. Ar fi fost lipsă de zmeirenie din partea cuiva să spună că darul lui profetic şi artistic nu este exploatat la justa valoare.
Iar admiraţia pentru frate i-a crescut progresiv în timp ce lucra la facerea icoanei, ajungând la paranoia. Vroia ca întreaga lume să se închine icoanei fratelui. Şi toţi să aibă pe mână sau pe frunte un semn care să le aducă permanent aminte cui trebuie să se închine şi în ce zi anume. Că de nu, îi taie în şase-şase-şase fără discuţie. Strategic, băgase deja în ei spaima de atacuri teroriste. “Şi-aşa sâmbăta sunt trei ceasuri rele, cum ‘inspirat’ ne-a avertizat balaurul. Păi mai bine ne închinăm fiarei, oficializat şi duminicalizat, decât să ne pună islamiştii bombe pe la bănci. Şi mai degrabă ne lăsăm cu semne pe ici pe colo decât să nu mai putem utiliza credit-cardurile” – şi-au spus resemnaţi toţi cei “însemnaţi”.
Ca în orice poveste, apare şi un bal, adică în varianta de faţă, un baal: ocazie potrivită pentru clarificarea unor situaţii şi precipitarea deznodământului. Iniţial balul fusese organizat de Împăratul cel bun pentru a găsi o mireasă potrivită Fiului său, Prinţul. Dar cum o parte a împărăţiei fusese invadată de zmeu şi fiii lui, aceştia şi-au arogat atribuţiuni de gazdă. Balaur Senior era în mod special interesat să găsească lui balaurel, fiul cel mare, o pereche potrivită. Era timpul să lase pe gheare bune, ceea ce acaparase de la Împărat, înainte ca să armaghedonească şi alte teritorii şi să le transforme în Jurasic-Park. Balaurul ăl bătrân a invitat deci toată lumea la bal, evident, fără să-i treacă prin cele şapte capete să pregătească haine de nuntă pentru musafiri, aşa cum făcea Împăratul cel bun. Era interesat nu de protocol ci de încasări şi ploconeli.
Iar la bal a observat o persoană care i-a atras imediat atenţia: Scufiţa Roşie? Părea tânără, frumoasă, inocentă şi evident, îmbrăcată în stacojiu. Asta era şi culoarea favorită a balaurului aşa că s-a apropiat de ea. Însă văzută de aproape, chiar şi la lumina chioară a candelelor fără ulei de rezervă, (decorul favorit al familiei) Scufiţa nu mai apărea tânără, frumoasă şi inocentă. Era de fapt o vrăjitoare bătrână şi sulemenită, îmbrăcată ţipător în stacojiu şi beată turtă, sorbind cocktail din cupa căpătată de la cei cu care dansase. Ea s-a apropiat de balaur şi i-a şoptit cu vocea tăbăcită de fum (în tinereţe i-au plăcut ereticii la grătar, dar se isca mult fum şi asta se resimţea tocmai acum):
- Dracul meu… (câh-câh!, tuşeşte iar) pardon, dragul meu, am auzit că i-ai dat toată puterea fiarei dintâi…
- Fii atentă cum vorbeşti de fiul meu întâi născut – a zis balaurul clipind nervos din cei 14 ochi ai celor şapte capete…
- Ei, nu fii supărat dragă. Dacă mi-l dai de soţ, o să fim o familie unită, familia Balaurescu şi o să am grijă să-l manipulez ca te asculte întocmai ca şi până acum. Mai ales că nătângul ăla mic cu corniţe democratice e şi el îndrăgostit de mine. Noi deja am…
- Destul. M-ai convins. Eşti cea mai potrivită. Hai să facem chiar noaptea asta nunta, înainte ca invitaţii să-ţi citească biografia din cupă şi din concilii.
Şi când pe la miezul nopţii balul se pregătea să se transforme în nuntă, iată că apare Fiul Împăratului cel bun, călare pe un cal alb, cu o sabie înfricoşată în mână, cu o haină albă şi încins cu un brâu de aur.. Doar apariţia Lui a fost suficientă să distrugă fiarele prezente, fără vreun alt efort. Şi ca orice poveste cu binele triumfător în cel din urmă, aceasta se termină şi ea cu o nuntă. Nunta Fiului de Împărat cu… O, nu cu Scufiţa Stacojie cum aţi crede. Păi nu era singura prezenţă feminină de acolo şi în afară de asta ar fi fost sub demintatea Lui până şi să-i arunce o privire neRoşinatei. Mai era cineva… Mai era un personaj care nu fusese remarcat de nimeni până atunci. Vreţi să ştiţi cine?

Răspuns: Biserica Rămăşiţei, “cenuşăreasa”, cea dispreţuită astăzi, neatrăgătoare şi persecutată, ea, va fi Mireasa lui Isus Christos: 1 Corinteni 1, 26.27; Apocalipsa 12,17; Apocalipsa cap.21
Şi mirii au trăit veşnic fericiţi în oraşul de aur al păcii. Şi nimeni nu şi-a mai adus aminte vreodată de balaur şi nici de fii lui sau de cu… na! că era să-i spun pe numele biblic, de cumătra stacojie.

PS. Biserica-Rămăşiţă nu trebuie să fie complexată de vitrega cea care-şi zice “Mamă”. Nu trebuie să se lase descurajată de situaţiile prezente exploatate de maşteră: de umiliţele, bârfele şi aparenta lipsă de pretendenţi, de felul cum este ţinută departe de ochii celor care iscodeasc să caute adevărul… Vine vremea când Prinţul coboară să o ia la palat. Iar El nu caută altceva decât o fată onestă şi curată, pentru a o face Regină. Regina Lui.

Ovidiu Rădulescu
[email protected]